Cuvinte

Uneori nu ştiu ce înseamnă cuvintele tale. Nu le pot înţelege. Consoane şi vocale îmi fug pe lângă urechi şi nu le pot lega laolaltă. Uneori cuvintele tale îmi fug cu totul pe lângă minte şi nu le pot prinde înţelesurile. Zâmbesc prosteşte, aşa cum aş zâmbi şi de mi-ai spune că mă iubeşti, că mă urăşti sau că ai venit să mă ucizi, în chineza veche. Zâmbesc şi dacă m-ai înghionti atunci, dacă de răspunsul meu ar depinde ceva, dacă de el ar depinde vreodată ceva, dacă ar trebui musai atunci să auzi ceva de la mine, dacă m-ai scutura puternic, m-ai lua de mâini, de umeri, m-ai zgâlţi, te-ar enerva zâmbetul meu tâmp şi m-ai zgâlţâi şi mai tare, atunci ţi-aş răspunde. Aş zice "Da". Nu ştiu de ce "Da" şi nu "Nu". Poate pentru ca din istoria experienţelor mele de comunicare am înţeles că atunci când oamenii îţi cer un răspuns, când se înfurie şi insistă, ei îţi caută mai degrabă acceptul decât refuzul.
Nu mă întreba ce înseamnă "Da". Îl recunosc ca "Da" doar pentru că îl spun eu. Faptul că îmi aparţine mie îl face mai mult decât o înşiruire simplă de o consoană şi de o vocală. Nu mă întreba ce am vrut să spun. Ţine minte, eu nu am auzit nimic din ce ai spus tu.
"Da"-ul meu nu înseamnă nimic.