Poftă de ceai

Demult de tot visez la un ceai aşa cum nu a mai fost niciodată. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt o vicioasă înrăită ce îşi poate stinge dorinţele neîmplinite doar cu o cană de ceai. Nu dezvolt nici alergii periculoase la băuturile pe bază de cofeină şi cu siguranţă nu declar război până la moarte sticlei de Coca-Cola şi consumerismului american. Nu sunt, nici ca o bună prietenă, pierdută în adoraţie pentru frunzuliţele sau florile fermecate încât să îmi transfom bucătăria într-un semi-laborator unde neînumăratele recipente întinse ca nişte tentacule să conţină (doar) ceai iar eu să port în gentuţă sticluţe cu minim două tipuri diferite de ceai. Nu sunt nici într-o luptă cu produsele vag nenaturale şi nu îmi terorizez cunoştinţele din afara Bucureştiului să îmi trimită pachete mari cu flori de tei, codiţe de cireşe sau conuri de brad. Nu sufăr de nici o boală şi, din copilărie, am fost învăţată să beau ceaiuri doar ca medicament.
Şi totuşi, sunt ani de când caut un ceai. Nu ştiu a ce ar trebui să miroasă şi nici din ce să fie făcut, dar, cu stăruinţa vânătorului flămând, alerg din ceainărie în ceainărie, din magazin în magazin, din prieten băutor de ceai în prieten băutor de ceai, căutând, gustând, mirosind, strâmbându-mă şi încercând să zâmbesc şi să mulţumesc frumos, gustând iarăşi. Acum ceva vreme, într-o ceainărie din Iaşi, am crezut că l-am găsit. Era gălbior şi îmi amintea de sucul proaspăt de portocale. Dar am uitat cum se numea şi l-am pierdut din nou.
Uneori, mi-e dor să beau un ceai.
Uneori, mi-e dor să fiu băutoare de ceai.
Uneori, mi-e dor să fiu ceea ce n-am fost niciodată.